FANDOM


Format:Șterge

Mișcarea salafistă (în Format:Ar as-salafiyya) este un curent de gândire care propunea reformarea islamului prin interpretarea unor pasaje din Coran în cheie rațională, precum și depășirea conflictului dintre religie și progresul științific al epocii. Inițiatorii mișcării de modernizare islamică sunt indianul Sayyid Aḥmad Ḫan (1817-1898) și afganul Ğamāl ad-Dīn al-Afġānī (1833-1887). Apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, curentul intelectual s-a răspândit rapid și în alte medii ale islamului sunnit precum: universitatea islamică Al-Azhar, din Cairo (Egipt), sub influența egipteanului Muḥammad ‘Abduh (1845-1905), discipol al lui al-Afġānī, în Algeria prin Abdelḥamid ben Bādῑs (m. în 1940), în Maroc prin Allal al-Fasῑ (1910-1974), în India prin Muḥammad Iqbāl (1873-1938), în Indonezia prin mișcarea Muḥammadiyya inițiată în 1912 de Ahmad Dahlan (m. în 1940).[1]

EtimologieEdit

Mișcarea salafiyya își revendică numele de la rădăcina arabă triliteră s, l, f care are, printre altele, sensul de strămoș, înaintaș, ceea ce se explică prin faptul că principala doctrină salafistă este întoarcerea la islamul ortodox, tradițional practicat de primele generații ale comunității islamice (ummat). Prima dintre aceste generații este reprezentată de însoțitorii profetului (ṣaḥābat) până în 712, a doua generație (tāb‘) se succede imediat însoțitorilor și celor care au fost contemporani profetului și se întinde până aproximativ în anul 796, iar a treia generație (tab‘ at-tab‘ῑn) urmează în continuarea acesteia până în anul 855. Aceste prime generații ale comunității islamice sunt considerate de către adepții mișcării salafiyya un model în ceea ce privește comportamentul unui credincios musulman, din această cauză ei fiind numiți strămoșii drept-credincioși (în Format:Ar as-salaf aṣ-ṣāliḥ)[2]

Viziunea reformistă a mișcăriiEdit

Această mișcare a părut în contextul contactului dintre lumea islamică și puterile colonizatoare europene, moment în care intelectualii musulmani înțeleg criza prin care trece societatea islamică. Progresul rapid pe care îl înregistrase Occidentul în diferite domenii, precum științele, tehnologia militară, politica, societatea, era în contrast puternic cu înapoierea societății islamice. Liderii salafiști au căutat să schimbe acest raport nefavorabil de putere susținând faptul că islamul nu este incompatibil cu progresul științific și cultural raționalist al Occidentului. Astfel, ei militează pentru modernizarea islamului, ceea ce constă în depășirea „închistării scolastice” în care se afla din perioada medievală.[3]

Dat fiind faptul că salafiyya este o mișcare de reformare în cadrul societății islamice, se vizează în principal structurile ridige și retrograde precum ulemalele care se opun, practic, procesului de modernizare și de punere în acord cu descoperirile științifice ale Occidentului. Reformele propuse de mișcarea salafistă au ca scop înlăturarea tuturor superstițiilor și inovațiilor, (bida‘) precum sufismul (taṣawwuf), care alteraseră credința. Cei doi mari inițiatori ai acestui curent, al-Afġānῑ și Muḥammad ‘Abduh, consideră Coranul și tradiția profetică (Sunna) singurele surse după care trebuie să se ghideze un musulman adevărat, în ceea ce privește rugăciunea (ṣalāt), ‘ibādat (slăvirea lui Dumnezeu), dania (zakat), postul (ṣaum), pelerinajul (Ḥağğ) și alte reglementări ale comportamentului religios și social. Problemele care nu se regăsesc nici în Coran, nici în tradiție rămân a fi rezolvate prin iğtihād, adică prin efort intelectual, prin facultatea rațională a fiecăruia. [4] Mișcarea salafiyya își dorește o renaștere intelectuală și politică a islamului, ceea ce implică unificarea comunității (ummat) sub aceeași conducere. Dimensiunea panislamică a mișcării se dovedește a fi utopică, ea nefiind niciodată realizată.

Wahhabismul și salafiyyaEdit

Wahhabismul reprezintă un curent reformist ultrarigorist și arhaizant, care s-a impus în Arabia Saudită în secolul al XVIII-lea. Fondat de către Muḥammad Ibn Abd-al-Wahhab (m. în 1792), wahhabismul prezintă influențe ale școlii sunnite hanbalite, promovând o formă strictă de islam prin respectarea literală a cuvântului Coranului, a sunnei (tradiția) profetului, precum și îndeplinirea celor cinci îndatoriri (stâlpi ai islamului): postul, profesiunea de credință, pelerinajul, rugăciunea și dania. Orice practici străine islamului erau considerate erezii, astfel adepții acestei mișcări se opuneau sufismului și sectelor șiite. Wahhabismul a făcut carieră în Arabia Saudită, bucurându-se de influență în mediile de conducere, prin urmare, în 1932 regele Abd-al Aziz Ibn Saud (1880/1953) pune bazele regatului saudit fundamentat de principiile wahhabi.

Spre deosebire de salafiyya, wahhabismul propune reformarea islamului în sensul aplicării stricte a legii coranice, organizarea societății în conformitate cu principii conservatoare precum segregarea sexelor, pedepse capitale pentru omucidere, adulter și trafic de droguri. Fiind situat în centrul civilizației islamice, în zona centrelor religioase Mecca și Medina, wahhabismul a cunoscut o propagare rapidă în diferite zone ale islamului sunnit, inspirând mișcări cu caracter extremist precum al-Qaida în Afganistan, mișcările islamiste din Egipt.

Mișcarea salafistă se distinge fundamental de wahhabism printr-o viziune de modernizare a societății prin adoptarea unui sistem democratic parlamentar, în care conducătorul să se consulte cu un consiliu (šūrā), modificarea statutului femeilor, reformarea învățământului și reconcilierea progresului științific cu religia.[5]

Inițiatorii mișcării salafisteEdit

Ğamāl ad-Dīn al-Afġānī (1833-1887) este liderul mișcării de reformare islamică și susținător al panislamului. Originar din Afganistan, acest intelectual musulman și-a petrecut mare parte din viața sa în peregrinare prin Iran, India, Orientul Mijlociu și Europa. Cunoștințele sale vizau domenii precum: teologia și filosofia islamică (în special filosoful Ibn Sīna - Avicenna m. în 1037), matematica și științele moderne. Studiază fenomenul colonialismului și impactul pe care îl are ocupația europeană asupra civilizației islamice, considerând că singura metodă de a obține independența este adaptarea progresului științific raționalist la principiile fundamentale ale islamului. El a contribuit la propagarea spiritului naționalist în comunitățile islamice inspirându-l pe Saad Zaghoul (m. în 1927) cel care a condus mișcarea de independență a Egiptului. Ğamāl ad-Dīn al-Afġānī fondează împreună cu discipolul lui, Muḥammad ‘Abduh, ziarul Legătura indisolubilă la Paris, în 1884, în care se insistă asupra importanței unității comunității de credincioși.[6]

Muḥammad ‘Abduh (1849-1905) este un teolog musulman, expert în drept islamic și științe coranice. În 1877 își finalizează studiile de religie la universitatea islamică al-Azhar, din Cairo, unde începe să predea. El începe să fie preocupat de situația politică din Egipt și va încuraja mișcarea naționalistă de eliberare de sub dominația britanică, participând la revoluția Urabi, în 1882, drept pentru care este exilat de kedivele egiptean. În exil, înființează un ziar alături de mentorul său, Ğamāl ad-Dīn al-Afġānī, prin intermediul căruia face apel la unificarea comunității islamice în scopul rezistenței împotriva ocupației străine. Muḥammad ‘Abduh găsește puncte comune între islam și concepțiile promovate de Iluminismul european, propunând deschiderea islamului pentru a valorifica descoperirile și progresul intelectului uman, dar opunându-se împrumutului valorilor seculare ale occidentului, considerând islamul sursa incontestabilă de norme morale. Toate aceste idei au fost expuse într-o serie de prelegeri, publicate în monumentala operă „Risālat at-tawḥīd” (Epistola unicității). În 1899, devine muftī și încearcă să introducă o formă mai liberală de interpretare a legii islamice, concentrându-se pe statutul femeilor în cadrul familiei, propunând dreptul lor de a beneficia de educație.[7]

BibliografieEdit

  • Campo, Juan Eduardo, Encyclopedia of Islam, Facts on File, New York, 1950.
  • Hitti, K. Philip, Istoria arabilor (trad. de Irina Vainovski-Mihai), Editura All, București, 2008.
  • Thoraval, Yves, Dicționar de civilizație musulmană (trad. de Nadia Anghelescu), Editura Univers Enciclopedic, București, 1997.

Vezi șiEdit

Referințe și noteEdit

  1. Yves Thoraval. Dicționar de civilizație musulmană. 1997, pag 265-266.
  2. Juan Campo.Encyclopedia of Islam. 2009, pag 601
  3. Philip K. Hitti. Istoria arabilor. 2008, pag 478
  4. Juan Campo. Encyclopedia of Islam. 2009, pag 601
  5. Juan Campo. Encyclopedia of Islam. 2009. pag. 602
  6. Juan Campo. Encyclopedia of Islam. 2009, pag 14
  7. Juan Campo. Encyclopedia of Islam. 2009, pag 5

Legături externeEdit

Format:Informații bibliotecare

This page was moved from wikipedia:ro:Mișcarea salafistă. It's edit history can be viewed at Mișcarea salafistă/edithistory

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Also on FANDOM

Random Wiki