FANDOM


Format:Șterge Format:Original Format:Ton nepotrivit

Fișier:Ardeal si Bucovina.JPG

Disputa româno-maghiară asupra Transilvaniei reprezintă un subiect de ordin istoric, privind suveranitatea României sau a Ungariei asupra teritoriului transilvănean; sursele istorice sunt conflictuale, deoarece istoricii fiecărui popor consideră că Transilvania ar aparține țării din care aceștia fac parte[1].

Autonomia maghiară este reprezentată de cele două partide UDMR și Partidul Civic Maghiar, prin acordarea unui statut special județelor Harghita, Covasna și Mureș, teritoriul acestor județe fiind numit Ținutul Secuiesc.

Caracterizarea TransilvanieiEdit

Format:Main

Transilvania reprezintă un podiș de formă triangulară, cu o suprafață de aproximativ 62,000 km2; accessul către Ungaria este facil prin partea nordica, prin intermediul Alpilor Transilvăneni[2].

Populația care locuiește în Transilvania este de aproape 8 milioane de locuitori, conținând un procentaj semnificativ de locuitori maghiari; în funcție de surse, numărul acestora ar fi între 1.7-2 milioane de locuitori[3].

IstoricEdit

Transilvania devine componenta istorică a Ungariei datorită cuceririle făcute de către maghiari; maghiarii preiau teritorii din Croația, Slavonia și Transilvania și constituie un singur regat în 889, fiind o populație nomadă ce străbătusera Uralii spre Câmpia Panoniei; înainte de venirea acestora, teritoriile erau guvernate de slavoni, bulgari, valahi sau romani[4].

Anul 1003 este momentul când Transilvania este cucerită de catre regele Ștefan al Ungariei și, în decursul a 2 secole, va reprezinta un teritoriu caracterizat de un aport substanțial de populație germanică; Transilvania a fost vasală Ungariei până în 1526, când aceasta din urmă este cucerită de turci, iar Transilvania trece sub vasalitate otomană[5].

În anul 1711, Austria va încorpora Transilvania, alături de Ungaria, ca și teritoriu cucerit[6] , însa va deveni scena unui conflict violent în decursul anilor 1848-1849, datorită maghiarilor care încercasera să îndeparteze dominația austriaca. În cele din urma, Transilvania va fi încorporata în componența maghiară a Imperiului Austro-Ungar în anul 1867[7][8].

România va participa în cadrul Primului Razboi Mondial în 1916, avand ca și preocupare principală redobândirea Transilvaniei; va ramâne provincie maghiară pana în 1918[9], când teritoriul va fi cedat României datorită Tratatului de la Trianon[10]. Teritoriul va aparține Romaniei până în 1940, când jumătatea nordică va fi cedata Ungariei datorită Dictatului de la Viena[11][12]. Același an marcheaza momentul când Basarabia și Bucovina de Nord este cedată Uniunii Sovietice și Dobrogea de Sud e cedată Bulgariei. Ca și rezultat al tratatului de pace de la Paris, Ungaria va fi forțată în 1947 să returneze nordul Transilvaniei României[13].

ArgumenteEdit

Argumente în favoarea RomânieiEdit

Neagu DjuvaraEdit

Fișier:Dacia 82 BC.png
Fișier:Roman province of Dacia (106 - 271 AD).svg

Istoricul Neagu Djuvara, în cartea sa „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, aduce mai multe argumente în favoarea continuității daco-romane la nord de Dunăre, după retragerea aureliană. Printre ele sunt și argumente directe în favoarea existenței românilor în Ardeal înainte de venirea ungurilor, dar toate sunt importante, deoarece însăși ipoteza că românii ar veni de la sud de Dunăre dă apă la moară ungurilor. Iată care sunt, pe scurt, argumentele lui Neagu Djuvara:[14]

  • Nu se cunosc în istorie cazuri de evacuare totală a unui teritoriu fără să fi fost vreo mare înfrângere, iar goții nu au făcut mari ravagii prin locurile pe unde au trecut.
  • Arheologul Vasile Pârvan a descoperit două documente potrivit cărora un rege got de pe teritoriul României de azi se intitulează „jude”, nume cu care dacoromanii își numeau căpeteniile administrative, ceea ce înseamnă că acest rege domnea peste populații dacoromane „și a vrut să-și zică cum numeau supușii lui localnici pe șefii lor”.
  • S-au descoperit inscripții latine la Nord de Dunăre, din secolele IV și V, iar faptul că sunt rare se explică prin părăsirea aproape totală a orașelor.
  • Tăcerea documentelor nu este argument, căci în mileniul I nu sunt pomeniți în documente nici latinofonii din Elveția și nici albanezii, deși aceștia au fost prezenți din Antichitate pe teritoriul pe care se află azi.
  • Faptul că românii apar târziu în documentele oficiale maghiare se explică prin faptul că abia în veacurile XII-XIII, „sunt destul de prezente structurile feudale maghiare și autoritatea feudală pentru a se impune ... Notați cum o seamă de cuvinte din română cu conotație juridică sunt de origine maghiară: a făgădui, a tăgădui, a bănui, a chibzui, a îngădui, a mântui... îl numim pe Cristos Mântuitorul, cu un cuvânt provenind dintr-un radical de origine maghiară! Dacă românii ar fi venit în Ardeal abia în secolele al XII-lea-al XIII-lea, cum să ne închipuim că ar fi asimilat noțiuni esențiale, fără mai multe veacuri de conviețuire cu ungurii, și să le fi răspândit apoi în tot spațiul locuit de români?”
  • Potrivit primelor documente, românii se aflau în păduri. Sunt dovezi că aceștia locuiau ținuturi împădurite în Ardeal și Muntenia. După 1200, Făgărașul e numit într-o „chartă” regală „silva Blacorum et Bissenorum”, adică „pădurea valahilor și pecengilor”. Prezența românilor în ținuturi împădurite sugerează faptul că românii n-aveau cum să fi fost veniți din sud.
  • Unii spun că româna ar conține cuvinte bulgărești sau macedonene, dar acestea sunt cuvine comune slavilor din Europa de Sud-Est, iar o bună parte din aceștia au trecut pe teritoriul României actuale și s-au așezat aici. Lingviștii consideră că slava s-a amestecat cu vlaha abia prin sec. IX, de aceea slava n-a prea influcențat sintaxa și morfologia limbii române.
  • În ceea ce privește așa-zisele împumuturi din albaneză aceasta s-ar putea explica printr-o origine indo-europeană comună, iar asemănarea dacoromânei cu aromâna și meglenoromâna nu se explică neapărat prin faptul că românii ar veni din Balcani, (de ce trebuia o populație romanizată, deci mai înaintată în cultură, să împrumute ea de la vecinii albanezi, mai barbari, rămași neromanizați?), lingviștii de azi tind mai curând să explice asemănările dintre română și albaneză - doar câteva zeci de cuvinte - printr-o origine indo-europeană comună, „căci același amalgam de popoare, mânuind aceeași latină balcanică târzie, poate da rezultate similare la o mie de kilometri distanță”, plus că în dacoromână sunt cuvinte de denumesc plante ce nu se găsesc în Balcani. Cuvântul „păcură”, de exemplu, înseamnă petrolul brut care nu țâșnea natural decât în Carpați.
  • Cronica lui Anonymus vorbește de trei voievodate locuite de români și slavi la venirea maghiarilor, conduse de Glad, Menumorut și Gelou, din care doar ultimul e „prezentat ca valah”, iar „dovada că numele ar fi românesc, ba chiar antic, ne e adusă de un text grecesc antic pomenind o localitate din Tracia numită Geloupatra, adică satul din târgul lui Gelou!”
  • Munții Carpați, precum și marile râuri, inclusiv cele din Ardeal (precum TimișMureșCrișSomeșTisa), păstrează nume antice atestate chiar înainte de cucerirea romană. Doar localnicii ar fi putut să-i informeze pe barbari despre numele râurilor.

Argumentele 5, 6 și 9 și 10 se referă direct dreptul românilor asupra Ardealului. Argumentul nr. 4 poate fi aplicat la fel de bine pentru Transilvania, Crișana, Banat și Maramureș. Portrivit lui Neagu Djuvara, chiar de-ar avea maghiarii întâietate istorică, faptul că sunt minoritari le ia orice posibilitate de a avea vreun rezultat favorabil pe plan juridic și politic.[15] Istoricul afirmă că potrivit unor cronici, „se mai găseau încă vorbitori de limbă latină, adică preromână”, în Panonia, la venirea maghiarilor.[16]

Mircea DogaruEdit

Istoricul Mircea Dogaru aduce mai multe argumente proromânești. Cronica lui Nestor îi prezintă pe maghiari, „venind din răsărit mergeau grăbiți prin munții cei înalți care s-au numit ungurești și începură să se lupte cu volochi și cu slavii care trăiau acolo. Căci acolo erau stabiliți mai înainte Slavii iar Volochii supuseseră țara Slavilor”.[17] Despre teritoriul Panoniei, Anonymus scrie: „Că această țară o locuiesc Slavii, Bulgarii și Blachii sau păstorii Romanilor. Fiindcă după moartea regelui Athila, pământului Panoniei Romanii îi ziceau că este pășune, fiindcă turmele lor pășteau în țara Panoniei. Și cu drept cuvânt se putea spunea că pământul Panoniei ar fi pășunile Romanilor fiindcă și acum romanii pășunează pe moșiile Ungariei”, iar „Simon de Keza preciza că „blahii” trăiau în Pannonia anterior venirii hunilor care i-au supus și „în timpul vieții lui Ethela (Attila) îi serveau ca robi””[18]

În „Descrierea Europei Orientale”, scrisă în 1308 de un călugăr anonim, afirmă despre locuitorii actualei Ungarii dinainte de venirea maghiarilor: „Pannonii însă care locuiau atunci în Pannonia, toți erau păstori ai Romanilor și aveau în fruntea lor zece regi puternici în toată M[o]esia și Pannonia”. Potrivit aceluiași cronicar, „între Macedonia, Achaia și Tessaloniki se găsește un oarecare popor, foarte mare și răspândit care se numește Blazi și care altădată au fost păstori ai Romanilor și din cauza terenului roditor și plin de verdeață trăiau odinioară în Ungaria unde se aflau pășinile Romanilor. Dar, în urmă, fiind izgoniți aici de Unguri au fugit în acele părți”.[19] Savantul maghiar Ferenc Bakos, a identificat 2500 de cuvinte românești în limba maghiară,[20] ceea ce ar sugera existența românilor în Panonia înaintea ungurilor.

Istoricul maghiar Szandor Szylagyi, afirmă că majoritatea populației ardelene era creștin-ortodoxă, motiv pentru care Transilvania, spre deosebire de Ungaria, cu care niciodată nu s-a confundat, era orientată spre Est.[21], iar Attila de Gerando, afirma în 1845, în La Transilvanie et ses habitants, „În Transilvania românii sunt locuitorii cei mai vechi ai pământului. Ei ocupau țara și înființaseră un principat când ungurii și-au extins dominația asupra munților vechii Dacii...” Joseph Boldenyi, scrie în „Magyarisme où la guerre des nationalités en Hongrie”, scrie că din Dacia antică făceau parte „Transilvania, Moldova, Valahia actuală și o parte a Ungariei de dincolo de Dunăre”, că aceste teritorii erau populate de daci și că de pe urma acestei cuceririi romane s-a născut poporul român, „modificat datorită vecinătății cu slavii”. Sasul E. A. Bielz afirma într-un raport publicat în 1857 la Sibiu, că este cert faptul că românii sunt „cei mai vechi dintre locuitorii de acum ai Transilvaniei; toate celelalte naționalități ale țării au venit aici, lucru care poate fi dovedit, într-o perioadă mai târzie”.[22]

Alte argumenteEdit

Printre puținele documente oficiale dintre cele mai vechi ce atestă prezența românească se numără și două acte emise de regele Béla al IV-lea (1235-1270) în anii 1256 și 1262. Ambele izvoare confirmă prezența românilor, alături de secui, la cumpăna secolelor X-XI pe teritoriul Regatului arpadian, în calitate de contribuabili la veniturile regale (împrejurare ieșită din comun dacă se are în vedere că diverși istorici care contestă continuitatea românească susțin că sosirea tardivă a „păstorilor valahi nomazi” ar fi dovedită între altele de absența lor din evidențele plătitorilor de impozite către statul regal ungar; între istoricii care au combătut aceste teze s-a aflat și istoricul ardelean David Prodan).

Chiar să fi fost dacii evacuați total la sud de Dunăre, prezența acestora în Antichitate în Transilvania dă românilor posibilitatea de folosi acest fapt ca argument în favoarea dreptului lor istoric asupra acesteia.

Argumente în favoarea UngarieiEdit

Istoriografia maghiară precum și o parte a celei de limbă germană se situează în această privință pe o poziție divergentă, încercând să demonstreze că românii au imigrat treptat din sudul Dunării în Banat, Crișana, podișul transilvan și Maramureș, unde ar fi fost colonizați de regii Ungariei din dinastia arpadiană între secolele XXIII. Regiunile balcanice de unde ar fi avut loc imigrările sunt zonele montane din Serbia, Bulgaria, Macedonia, Bosnia, de astăzi. Mai precis zone în care au ființat după retragerea aureliană Diocesis Daciae (provinciile Moesia Superior, Praevalitana (parte din Illyricum/Dalmația), Dardania, Dacia Mediterranea, Dacia Ripensis), adică Serbia și vestul Bulgariei, precum și Diocesis Thraciae, în care dioceză cele mai importante pentru populația latinofonă și apoi românofonă au fost provinciile Moesia Inferior, Thracia și Scythia (Dobrogea de astăzi împreună cu teritoriul Cadrilaterului).

Se argumentează că în aceste regiuni s-au păstrat mai bine toponimia, hidronimia și oronimia atât din substrat, cât și cea romanică, precum și unele străromânești. Dintre acestea din urmă, spre exemplu, toponime și oronime (masivi și culmi) Durmitor, Pârlitor, Visător/Visitor, Palator (spălător); Surdulița, Piskulje (piscul)), Negrișor și altele, menționate de istoricul Silviu Dragomir într-un studiu[23] aflați în zona Muntenegru. Sau Skeptekasas („Șapte case”), Burgulatu („Cetate lată”), Lupofantana („Fântâna lupului”), Gemellomuntes („Munții gemeni”)[24], care se numără printre cele mai vechi toponime neoromanice (străromânești) atestate în Peninsula Balcanică.

Istoriografiile care insistă asupra imigrărilor românești din ținuturi sud-slave subliniază denumirile slave ale unor ținuturi și localități ce conțin etnonimul „vlah“, amintire a unor „Vlăhii“ care au existat cândva în acele regiuni (însă de obicei amintire a unei populații românești sud-dunărene recente, existente concomitent cu populația românească din Principatele nord-dunărene), ca de pildă: Vlaško Brdo, Stari Vlah, Vlahinja Planina; Vlahov Katun, Vlaškido, Vlaški, Vlasić, Vlaška Drača. (Comparativ: componenta din toponimele similare aflate în “Vlăhia“ Moraviei, în munții Beschizi, este Valašske.)

Însă istoriografia română nu a contestat niciodată partea sud-dunăreană a ariei de etnogeneză a poporului român, arie locuită de o altă populație românească numeroasă în evul mediu, care nu a fost asimilată complet nici până în prezent și care a populat diverse regiuni situate mult mai la nord decât cele locuite de populațiile aromână și meglenită. Cele mai cunoscute regiuni cu populație românească (vorbitoare a dialectului dacoromân) sunt "Tribalia" din nordul Bulgariei, valea Timocului și Banatul sârbesc (acestea două din urmă aflându-se pe teritoriul daciilor ripensis și mediterranea din antichitatea daco-moeso-romană).

Fișier:Hungarian migration.png

Istoriografii care contestă teoria continuității românești argumentează de asemeni că în cronicile maghiare - Gesta Hungarorum (Cronica Notarului Anonim P. al regelui Béla al II-lea al Ungariei), Chronicon Hungaricum (Cronica Ungurilor a lui Símon de Kéza), cronica anonimă Descriptio Europae Orientalis (Descrierea Europei Orientale), Chronicon pictum vindobonense (Cronica pictată de la Viena), cronicile slave intitulate Istoriile popoarelor și cronicile rusești Chronica Nestoris sau Povest vremennîh let („Povestea anilor care au trecut”) - redactate între secolele XII-XIV -, menționează pe teritoriul Transilvaniei, al Crișanei și în zonele învecinate, spre vest, prezența unor grupuri de blachi, „blazi” sau vlahi, mai puțin existența unor formațiuni statale românești anterioare începutului procesului de extindere spre est a regatului Ungaria. Aceasta în pofida faptului că Anonymus și cronica nestoriană prezintă chestiunea totuși mai nuanțat (liderul transilvan Gelou (sau Gelu), un "blachus" potrivit cronicarului notar Anonymus, este prezentat ca lider al unei formațiuni statale cu teritoriu destul de mare). Cronicile cele mai vechi păstrate, a lui Anonymus și a lui Símon de Kéza (circa opt decenii mai târziu), chiar dacă s-au inspirat din izvoare interne, regale arpadiene (după cum a stabilit exegeza istoriografică maghiară, v. de exemplu la istoricii Pál Hunfalvy, Bálint Hóman), tratează evenimente (reale sau fictive) petrecute cu trei secole înaintea epocii lor. Ceea ce, potrivit diverșilor istoriografi, mărește marja de eroare. Dar Anonymus aducea mărturii clare în sprijinul priorității și continuității românilor și slavilor față de maghiari și din acest motiv a apărut o reacție critică fără limite a istoricilor naționaliști maghiari.[25] Însă alte izvoare referitoare la Transilvania până prin secolele XIII-XIV sunt foarte rare; ele au început să sporească îndeosebi odată cu urcarea pe tron a reprezentanților dinastiei străine, a angevinilor, d'Anjou (linia napolitană), începând cu regele Carol Robert. În dezastrul din 1241, în toiul marii invazii mongole, este posibil să fi fost distruse izvoare importante privind starea Transilvaniei de până atunci (care poate au existat de exemplu la Alba Iulia).

Istoricul Lucian Boia afirmă că România nu putea invoca vreu drept istoric asupra Transilvaniei, pe motiv că aceasta n-a aparținut niciodată României sau uneia din celor două țări din care s-a format România: Moldova și Valahia.[26]

Actualitatea problemeiEdit

Astăzi România este, ca și Ungaria, membră NATO, ceea ce obligă țările din această organizație să o apere în cazul în care este atacată de alt stat. Prin Tratatul de la Timișoara (1996), dintre România și Ungaria, cele două țări s-au angajat „că se vor abține, în relațiile lor reciproce, de la amenințarea cu forța sau folosirea forței, fie îndreptate împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a celeilalte Părți Contractante, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Organizației Națiunilor Unite și cu principiile Actului Final de la Helsinki. El e se vor abține, de asemenea, de la sprijinirea unor asemenea acțiuni și nu vor permite unei terțe părți să folosească teritoriul lor pentru comiterea unor activități de acest fel împotriva celeilalte Părți Contractante”, orice diferende „vor fi soluționate exclusiv pe cale pașnică” și fiecare din cele două țări „vor respecta inviolabilitatea frontierei lor comune și integritatea teritorială a celeilalte Părți. Ele reafirmă, de asemenea, că nu au pretenții teritoriale una față de cealaltă și că nu vor ridica astfel de pretenții nici în viitor.”[27] Singurul lucru pe care îl mai încearcă maghiarii este dobândirea autonomiei Ținutului Secuiesc, adică a județelor Harghita, Covasna și Mureș, ultimul având populație majoritară românească, iar primele două, maghiară. În interesul istoricilor rămâne demonstrarea dreptului istoric a unei sau altei părți asupra Transilvaniei, chiar dacă de facto aceasta n-ar da nici un efect pe plan politic.

NoteEdit

Format:Listănote

BibliografieEdit

This page was moved from wikipedia:ro:Disputa româno-maghiară asupra Transilvaniei. It's edit history can be viewed at Disputa româno-maghiară asupra Transilvaniei/edithistory


Eroare la citare: Etichete <ref> există, dar nu s-a găsit nicio etichetă <references/>

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Also on FANDOM

Random Wiki